Universul şi subdiviziunile sale sunt spaţii ce se supun unei legi obiective de diferenţiere. Pentru determinarea acesteia, vom începe prin extragerea unui eşantion (în mod teoretic).  Deoarece între principiile fizicii şi cele ale geometriei sunt divergenţe clare de opinie, avem datoria de a urmări ambele puncte de vedere:

• Din punct de vedere geometric, s-a ales un eşantion cubic;

• Din punct de vedere fizic, primează caracterul de neomogenitate al eşantionului.

Nimic extraordinar în încercarea noastră, dar haideti să facem o fragmentare simetrică a cubului.  Principiile fizicii nu admit o astfel de acţiune. Absenţa frontierelor exacte de demarcaţie nu permite extragerea unui eşantion din contextul larg de participare.  Asimetria este reflectarea unei stări de inegalitate.  Deşi omniprezenta raportare asimetrică denotă existenţa “relativismului” (la orice nivel) ca pe un fapt normal, o relevanţă deosebită este impusă de prezenţa garantată a “numitorului comun” (factor indispensabil oricărei acţiuni de comparare valorică). În acest caz, cuantificarea devine un semn al normalităţii.

Planul calitativ oferă justificarea bitului informaţional şi în acelaşi timp posibilitatea unei aproximaţii.  În consecinţă, putem oricând închipui spaţiul ca pe o dispersie neomogenă de acţiuni elementare.  Aproximarea punctuală  respectă doar intenţia de a crea o imagine cât mai sugestivă, dar după cum se poate observa, “densitatea de acţiuni” este parametrul ce defineşte minora informaţie cu privire la caracterul asimetric al spaţiului fizic.

“Cea mai simplă ipoteză asupra substanţei care constituie sursa câmpurilor gravitaţionale este, fără îndoială, aceea că avem de-a face cu fluidul macroscopic, a cărui structură o ignorăm şi ale cărui, proprietăţi dinamice sunt determinate de o singură mărime “densitatea invariantă“.
Einstein a caracterizat astfel sursele gravitaţionale în 1916, referindu-se mai ales la fluide omogene şi incompresibile.

Raportul dintre numărul de acţini N (ipotetic elementare) şi volumul definit de acestea V, conturează imaginea protagonistului principal :

În principiu, modul nou de reprezentare pare a fi corect, dar pentru o informare mai bună, va trebui să reluăm experimentul partiţionărilor simetrice.  Asimetria fizică justifică inegalitatea celor două densităţi.

În conformitate cu această manieră de departajare, o eternă disecţie simetrică a elementului considerat a fi mai dens va ilustra o creştere incredibilă a densităţii:

Cum noi ştim deja că astfel de stări nu sunt justificate de existenţa unor soluţii teoretice, suntem nevoiţi să admitem că :

• densitatea nu poate fi expresia unei departajări întâmplătoare

• universul absolut neomogen îşi defineşte singur o scară a valorilor

Descoperirea numerelor ce reprezintă limbajul realităţii va trebui să ţină seamă de imposibilitatea suprapunerii a două locaţii aflate într-un raport de vecinătate.  Călătoria propriu-zisă a spaţiului ar crea premisele unei intersectări directe, ca şi colaps absolut sau imagine ce ar putea induce ideea densităţii infinite (idee respinsă de soluţiile teoretice).

În realitate, panorama largă a conservării volumului şi a masei totale de acţiuni elementare, este determinată de preschimbarea secvenţială a valorii parametrului “densitate“.  Desigur că, ideea dispersiei masei valorice include şi pe aceea a izvorului de provenienţă.  Racordarea la o modalitate de referinţă pur relativistă, permite aproximarea sursei, cu o concentrare mare de acţiuni. Răstălmăcirea simplă a acestei afirmaţii, ne îngăduie să facem apreciere cu privire la volumul mic determinat de o densitate mare de acţiuni.  Asemănarea cu imaginea unui eventual “Big-Bang” nu esate deloc întâmplătoare, dar mult mai important este faptul că, accesul la informaţie îl datorăm modului de raportare pur relativist.

Practic, abaterile relative sunt acelea care dau contur oricărei imagini, flagelarea exagerată a contextului larg putând conduce la o deteriorare gravă a mesajului.  Este firesc ca în astfel de situaţii să ne punem întrebări cu privire la noţiunea de context restrâns (ca şi mic univers, capabil să definească printr-o coerentă înşiruire, panorama din ce în ce mai largă a marelui univers).  În fond, dorinţa noastră este de a descoperi pricipiul comun de funcţionare al unui adevărat “perpetuum mobile” (denumire acordată pe bună dreptate micului sau marelui univers).

Fiind într-o deplină cunoştinţă a faptului că, marile transformări sunt derulate pe fondul minimelor transformări, vom elabora un studiu de iniţiere, pornind de la ideea existenţei unor aşa-numite “abateri elementare“.  Maniera de abordare pur relativistă, permite extrapolarea ideii de relativitate şi în sfera conceptului de simetrie.  În felul acesta, noţiunea de “simetrie relativă” va putea fi oricând utilizată în interpretările contextelor largi (fară a pune în pericol conceptul neomogenităţii absolute).

Aflate la polul opus, zonele abaterilor elementare (ca şi expresii incontestabile ale unor spaţii  absolut neomogene) vor trebui să facă dovada “asimetriei absolute“ şi implicit a >limitării lor spaţiale (ştiut fiind faptul că infinitatea se poate constitui într-un  simbol al simetriei relative).  Imaginea unui dipol este suficient de sugestivă în acest sens.  Chiar dacă abaterile elementare au un caracter volumic, avem confirmarea că pe orice dreaptă (aproximată în interiorul lor), putem imagina dispersia monotonă a valorilor densităţilor (orice abatere de la acestă regulă reprezentând dovada unei nepermise simetrii relative).

Pentru o cât mai bună estimare, suntem obligaţi să avem permanent în vizor, atât segmentul de dreaptă ce marchează dimensiunea de gabarit maxim, cât şi întreaga plajă temporală (ilustrată de seria secvenţialelor transformări ale valorilor parametrului densitate).  Raza şi perioada de acţiune devin astfel, noi elemente de departajare.  Sporirea numărului de parametrii crează senzaţia unei naturi diferite a elementelor ce iau parte la definirea materialităţii.

Percepţia noastră se va îndrepta totuşi, spre ideea de preschimbare a valorilor parametrice şi implicit spre aceea de expansiune sau contracţie a dimensiunii spaţiale.  Considerând că orice subsegment al elementului ce ilustrează întreaga rază de acţiune îşi conservă caracterul de parametru fizic, este firesc să extrapolăm această idee şi asupra componentelor intermediare.  Principiul asimetriei totale (impus acţiunilor ce se doresc a fi considerate elementare) ne obligă să conştientizăm extensia sau contracţia inegală a zonelor ce definesc elementul de lungime maximă aflat sub observaţie.

Profitând de existenţa tempoului comun (ca şi numitor comun acceptat conceptual), vom ataşa bornelor ce simbolizează extremele segmentelor intermediare, valorile vitezelor proprii şi sensul expansiunii sau colapsului.

Rarefierea reperelor (pe fondul unei expansiuni) reprezintă ilustraţia clară a relaţiei de invers proporţionalitate dintre valoarea vitezei de expansiune si densitatea specifică de evenimente.

Fără a fi condiţionaţi de o delimitare exactă a acestui mic univers, putem remarca existenţa a două repere distincte.  Practic, extremele (ipotetice) pot fi aproximate oricând, ca fiind simboluri ale repaosului şi ale mobilităţii maxime.

Existenţa unei valori limită (impusă mobilităţii maxime), nu ma împiedicat să admit (în orice moment) partiţionarea ipotetică a razei de acţiune într-un număr convenabil de elemente subdivizionare, aşa încăt să pot descoperi (în mod analitic)  w:st=”on”constanţa relativă a vitezei periferice.

Acelaşi raţionament mă poate conduce şi la ideea de uniformitate relativă a densităţii de evenimente.  Având în vedere faptul că evenimentele elementare îşi rezervă statutul de spaţii relativ închise, singurul lor mod de comunicare va fi cel “inductiv“.  Limitarea accesului nostru şi implicit al marelui univers (ca şi comuniune de microcosmosuri aflate într-o permanentă comunicare) la nivelul unei singure informaţii, ar putea fi echivalată cu inacceptabila soluţie a omogenităţii absolute.

Forţat de împrejurări, spaţiul îşi va îmbogăţi maniera de autoevaluare.  Rotaţia secvenţială a razei maxime de acţiune (pe fondul stării de repaus relativ a uneia dintre extremele sale) pare să reprezinte unica portiţă de ieşire din acest impas.  Evoluţia plană este totuşi un simbol al simetriei fizice.  Din acest motiv, va trebui să admitem o concomitentă manifestare într-un plan secundar.

Conştienţi de faptul ca, orice sumare vectorială poate conduce la sărăcirea volumului de informaţii, vom apela la o reprezentare asimetrică a cumulului de acţiuni ce pare să concure la definirea stărilor elementare. Se conturează astfel senzaţia naturii diferite a unor noi parametrii fizici. Tratând subiectul în discuţie ca pe un comportament asimetric prin excelenţă şi de ce nu, ca pe o acţiune de aproximare performantă (autoevaluare) a propriilor parametrii, putem remarca respectarea următorului scenariu:

Stiinţa consideră că mecanismul ideal de funcţionare este definit de o w:st=”on”constantă viteză de rotaţie.  Deplasarea perfect tangenţială elimină posibilitatea de existenţă a abaterii unghiulare şi implicit a mişcării.  Altfel spus, cea mai mică încercare de deplasare ne va scoate de pe orbita perfect circulară.  Deşi suntem în faţa unei ineptitudini, vom păstra clasicul model de funcţionare (în vederea realizări unei comparaţii).

Sistematic, spaţiul pare să îşi modifice dimensiunile proprii.  Expresie vie a micului pas (într-o manieră specifică celei mai bune formule de aproximare), comportamentul cuantic trebuie să evite existenţa efectelor secundare.  În cest caz, abaterile de gradul doi pot fi considerate neglijabile.

Chiar dacă valorile absolute nu pot fi soluţii fizice, pe noi ne interesează mai mult tendinţele de conservare. În fapt, acestea ne oferă noi puncte de vedere:

Tendinţa de conservare a produsului dintre viteza de rotaţie şi raza de acţiune (ca şi rază de curbură) permite emiterea unui nou principiu:

Între suprafaţa descrisă de razele de acţiune şi perioada de timp există o relaţie biunivocă

De obicei, timpul de viaţă este un sever judecător al stărilor fizice.  O banală referinţă la o perioadă de timp, poate constitui o reală bază de date.  În fapt, primitivele transformări secvenţiale pot fi oricând asociate cu expresia geometrică a infimului ticăit temporal.

La acest nivel de reprezentare, rotaţia completă (ca şi simbol al simetriei relative) nu poate fi admisă nici măcar conceptual.  Prin urmare, viteza unghiulară nu poate fi acceptată ca fiind expresia un ipotetic raport dintre un număr de rotaţii complete şi o eventuală unitate de timp.  Poate fi echivalată totuşi, cu un marcator al masei de acţiuni (ipotetic unitare) ce participă simultan la definirea micului pas.

Spectrul mărimilor întregi, impus valorilor vitezei de rotaţie unghiulară, reduce numărul valorilor ce pot fi asociate razelor de acţiune.  Saltul progresiv de la o valoare la alta poate fi asemuit cu imaginea celui mai performant ceas (atâta timp cât, abaterea reprezintă mărimea care se contabilizează). Limitele extrem de rezonabile ale preciziei de funcţionare, ne permit să evaluăm suprafaţa descrisă de raza vectoare ca pe un multiplu al unei suprafeţe unitare.

În această situaţie, aria triunghiului poate fi echivalată cu imaginea simbolicei unităţi de suprafaţă. Strânsa legătură dintre perioada scursă de timp si suprafaţa descrisă, permite luarea acestei decizie şi în privinţa minimului salt temporal.  Relaţia de egalitate dintre valoarea saltului unghiular şi viteza de rotaţie unghiulară conferă tuturor aplicaţiilor ce concură la definirea universului, statutul de orologiu atomic.

Determinarea teoretică a valorii vitezei maxime de derulare a acţiunilor, ne va ajuta să înţelegem mai bine, aspectele cantitative ale acestei indestructibile calităţi.  Din acest motiv, în următorul articol vom trata pe larg maniera de evaluare a constantei postulate de Einstein.

Referinte: “Teoria generalizata a relativitatii”, Albert Einstein
Imagini preluate si usor modificate de la: “Astronomy Picture of the Day”, “Astronomy Picture Calendar”
Forum: Comentarii pe marginea articolului se pot face in forumul de discutii al site-ului nostru.

Iacob Dumitru