[dragos.n]

As mai vrea sa mai adaug cateva lucruri, pentru ca modul in care au fost abordate cateva discutii chiar e foarte deranjant.

Stau si ma intreb, daca oricare din cei care discuta aici, ar fi invitati la un dineu la o ambasada, ar vorbi ca la un bordel de joasa speta, cum s-a exprimat cineva aici? Cred ca nu. Ganditi-va ca acest forum este ambasada astronomiei la noi in tara, si noi, cei mai activi, suntem reprezentantii ei. Si ce discutam noi aici este citit de sute de persoane zilnic.

S-a spus intr-un alt topic ca fiind o discutie intre persoane care se cunosc, se permit si ceva expresii mai colorate. Da, daca la discutia respectiva nu asista si alte persoane. Daca insa discutia este publica, atunci politetea, si respectul de sine, impun o alta conduita.

In al treilea rand, cred ca exista anumite discutii, cum e cea de fata, in care daca nu ai ceva inteligent si interesant de spus, ci doar remarci in zeflemea, mai bine taci.

[nobody]

Un fragment din "Eminescu și poeziile lui" de Titu Maiorescu (1889):
Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruință de a ceti, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai ales al celei creștine și buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând știința celor publicate până astăzi din istoria și limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii omenești. Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoștințele tale treptele succesive care să te ridice pănă la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoțiune asupra începuturilor lumii, asupra vieței omului, asupra soartei poporului român.

[catalin dumitru]

[jimao22]

Ok, am facut un pic de ordine pe aici, fara sa fiu suparat pe vreunul din voi. Daca au disparut anumite mesaje care poate nu aveau nimic nelalocul lor, e datorita contextului care nu se mai potriveste.

Acum hai sa incercam sa dezvoltam subiectul (daca mai vreti, desigur) pe o pagina alba - care sa ramana si dupa ce o scriem, nepatata.

Memoria acestui exemplar om politic in primul rand (uitat intentionat din cartile de istorie la acest capitol) si urias poet, merita mentinuta vie si curata de catre cei pentru care astronomia - regina stiintelor - este o pasiune. Presupun (si din posturile voastre si din ce am vazut cu ochii mei cand ne-am intalnit in diverse ocazii) ca doar oameni cu un nivel intelectual ridicat se pot apropia de aceasta stiinta. Deci acesti oameni sunt capabili sa judece memoria lui Eminescu la adevarata valoare.

[Marius Laza]

Sigur ca nu putem sa facem din Eminescu un om de stiinta. Putem insa remarca, continutul plin de substanta al unor versuri, care se refera la astronomie sau cosmologie. Aceste versuri reflecta omul de geniu foarte bine informat si plin de imaginatie.
In completarea versurilor prezentate deja, adaug un pasaj din Scrisoarea I, scris cu circa 50 de ani inainte de aparitia modelului Big Bang, pasaj in care pot fi surprinse multe elemente, care concorda cu teoriile moderne despre formarea si evolutia universului cunoscut. Nu in ultimul rind, se remarca si savoarea speciala a versurilor Eminesciene.

“...Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,..”
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...”

[Mircea Pteancu]

Azi, Duminica 15 Ianuarie este zi de comemorare a lui Mihai Eminescu.
Nu sunt in stare sa spun vorbe mari despre el dar, asa cum sunt, ajuns la varsta a treia, declar fara retineri ca imi place in continuare poezia lui Eminescu.

Azi, ca in fiecare Duminica, am participat la liturghia de la Catedrala Veche din Arad.
La sfarsit, am avut parte de surpriza electrizanta a unei slujbe de pomenire a lui Mihai Eminescu.
Nu a fost amintita vreo afiliere religioasa sau seculara a poetului nostru national si asa este corect. Eminescu este al nostru, al tuturor romanilor, orice credinta avem sau nu avem.
Personal, sunt recunoscator lui Eminescu pentru poeziile sale incomparabil de frumoase si de profunde. Ca astronom amator, imi plac in mod deosebit cele cu motive astronomice.

Domnul sa-l odihneasca !